Octavian Paler - Eul detestabil

Octavian Paler, geniul înflăcărat al culturii, s-a născut într-o zi de 2 iulie 1926 în comuna Lisa. Părinții săi, oameni simpli de la sat, nu s-ar fi așteptat vreodată ca fiul lor să ajungă atât de departe. Totul a început încă din școala generală unde a excelat la materii precum latina și limba elenă însă cum nu totul are cum să fie roz, a fost exmatriculat în clasa a VII-a chiar de la Colegiul Spiru Haret din București, trebuind să termine școala la Făgăraș. În 1945 termină liceul, susține examenul de bacalaureat și urmează simultan Facultatea de Litere, cea de Filozofie și cea de Drept din București terminându-și studiile cu brio în fiecare domeniu. La puțin timp se angajează ca redactor de programe culturale la Radiodifuziunea Română, o perioadă ce i-a rămas în suflet pentru că atunci a primit primul salariu de care s-a bucurat ca un rege.

Începând cu 1958 redactează poezii pentru revista Luceafărul care vor fi foarte apreciate iar în 1970 se decide să publice și volumul de debut ”Umbra cuvintelor”. La doi ani distanță publică și primul volum de proză ”Drumuri prin memorie I (Egipt, Grecia)” care începe seria de jurnalistică și va fi urmat de ”Drumuri prin memorie II”. Din cauză că Paler era un fan al acțiunilor pro-occidentale și critic al regimului comunist, i-au fost interzise foarte multe activități culturale și fiind pensionat medical. Securitatea însă nu uită de el și pentru că toți trebuiau să muncească, i-au oferit și lui zeci de slujbe pe care le-a refuzat pe motiv că nu erau demne de el.

Printre cele mai cunoscute opere ale autorului se numără: ”Aventuri solitare”, ”Viața pe un peron” sau  ”Scrisori imaginare” care te vor purta într-un carusel de emoții.

Cartea ”Eul detestabil” a fost publicată în 2005 la editura Albatros, urmată de ediția din 2010 a editurii Polirom.

Ce ne-am face noi fără artă? Cum ar arăta lumea în care trăim fără puțină culoare și câteva motive desprinse din alte lumi? Ar fi totul gri și fără suflet însă uneori trebuie să ne întrebăm ce se întâmplă în sufletul artistului. În cele 36 de capitole, autorul ne prezintă cum diverși pictori s-au prezentat în operele lor. Cea mai de preț mențiune este "artistul preface tot ce atinge in autoportret" care ne este și explicată atât de detaliat încât un pasionat ar putea-o denumi biblia sa.

Ce înseamnă de fapt normal în artă? Există atâtea stereotipuri și clișee pe care unii le adoră iar unii le urăsc. Unii ar spune că în pictura lui Van Gogh e prea mult galben, că mușchii din sculpturile lui Michelangelo sunt prea proeminenți sau că Botticelli pictează prea multe femei dansând. Nu există și nu va exista nimeni care să judece aceste picturi pentru că ar fi ca și cum cineva ar judeca emoțiile care vor să fie aruncate pe foaie. Detaliile grandioase pe care le oferă cartea sunt pe cât de sensibile, pe atât de dure și ele înseși formează un tablou greu de uitat.