Octavian Paler - Scrisori imaginare

Dacă ne gândim la autori români ce s-au remarcat prin o bogată cunoaștere, trebuie neapărat să îl menționăm pe Octavian Paler. Provenind dintr-o familie de oameni simpli din comuna Lisa, nimeni nu s-ar fi gândit că ar reuși vreodată să urmeze cursurile a 3 facultăți simultan. Copilăria sa nu a fost cea mai frumoasă însă a fost înconjurat de înțelegere și dragoste iar asta l-a motivat să ajungă își depășească limitele. După ce termină școala primară în satul natal, începe cursurile colegiului Spiru Haret din București însă în clasa a VII-a va fi exmatriculat și se va întoarce la Făgăraș pentru ultimul an, Se înscrie apoi simultan la Facultatea de Drept, de Filozofie și de Litere din București și le termină pe toate cu brio. După terminarea facultății, va fi redactor de programe culturale la Radiodifuziunea Română și începe să scrie poezii în revista ”Luceafărul”. De abia la 12 ani publică primul său volum ”Umbra cuvintelor” care va fi urmat doar de proză. În același an devine redactor-șef al cotidianului „România Liberă” și renunță la scrisul de mână trecând în sfârși la mașina de scris. Din cauza ideilor sale politice și a obiecțiilor contra Partidului Comunist Român și Nicolae Ceaușescu, Securitatea l-a obligat să iasă la pensie și să rămână într-un fel de arest la domiciliu. Pentru a scăpa de asta i s-au oferit diferite meserii însă pentru nici una nu avea pregătirea necesară.

Printre cele mai cunoscute opere ale autorului se numără: ”Aventuri solitare”, ”Don Quijote în Est” și ”Viața ca o coridă”.

Cartea ”Scrisori imaginare” a fost publicată pentru prima dată la editura Eminescu în 1979. Această ediție a fost urmată de cea a editurii Eminescu din 1998, editura Historia din 2007 și editura Polirom din 2010.

Cartea este structurată în eseuri, pe care Paler le denumește mai degrabă scrisori, despre probleme de conștiință, de morală, de viziune asupra lumii, către marii gânditori ai lumii. Li se adresează într-un limbaj simplu și accesibil de către toată lumea pentru că, s-a gândit el, trebuie să facă o carte care nu va citită doar de un grup restrâns de omeni ce înțeleg termeni ”luxoși”.

Prima scrisoare este adresată lui Unamuno și ridică câteva probleme destul de sensibile: nevoia omului de a visa, de a-și depăși condiția, nefiind important din ce clasă socială face parte. Paler vrea să sublinieze și faptul că lumea are nevoie mai mult de visători decât de sceptici pentru că în fața morții suntem neputincioși însă modul cum vedem moartea ne definește. În scrisoarea către Camus ni se amintește despre mitul lui Sisif însă într-o atmosferă romantică. Pentru cine nu cunoaște acest mit, Sisif trăia într-o încercare absurdă și continuă de a urca o piatră pe un munte. Muntele și verdeața îi erau singurii prieteni pentru că pe măsură ce înainta spre vârf, întotdeauna se dădea la vale.

Oricât ar încerca să vadă partea însorită a lumii ce îl înconjoară, Paler se dă de gol cu un citat superb, ”Cine a coborât o dată în Infern va şti să prețuiască un răsărit de soare”.