Petre Tutea - Reflectii religioase asupra cunoasterii

Petre Țuțea s-a născut pe 6 octombrie 1902 în Boteni, Argeș. A urmat cursurile facultății de drept din Cluj unde a susținut și doctoratul al cărui calificativ a fost Magna con Laudae.

Activitatea de scriitor începe cu diverse articole și eseuri, primul fiind ”Chemarea tinerimii române” în 1929, dar sub pseudonimul de Observator. În 1938 începe să scrie pentru ziarul ”Cuvântul”  articole despre Mișcare Legionară unde ajunge să lucreze ca secretar general la Ministerul Economiei Naționale. La nici un an are loc Rebeliunea Legionară și este reținut aproximativ 3 ani într-un lagăr din Târgu Jiu. Însă mai grav este faptul că spre sfârșitul războiului este arestat timp de aproape 20 de ani din cauza romanelor sale. În 1944 este eliberat și repus în funcție și începe să scrie manuscrise care mai târziu vor fi confiscate și reeditate de abia după moartea autorului în 1991.

Opera ”Reflecții religioase asupra cunoașterii” a fost publicată pentru prima dată la editura Nemira în anul 1992, ediție ce o poți găsi pe site-ul nostru lături de ediția Eikon din anul 2011.

Cartea a fost scrisă inițial între 1977 și 1980, însă organele de securitate i-au confiscat manuscrisele. Aici facem cunoștință cu filosofia platoniană pe care Țuțea o vede ca o gândire sistemică care are o dinamitate optimă, adică poate fi valabilă și la mii de ani distanță după scriere. Și atunci, și astăzi, omul a evoluat în cadrul sectoarelor societății, însă acestea nu vor fi niciodată în căutarea adevărului, frumosului sau logicii. Dumnezeu, omul și natura sunt cele trei elemente permanente ale conștiinței și doar de aceștia se pot lega binele, frumosul și logica. Dar ce rămân în afara lor? Forme, iluzii și fapte insipide care consumă fără rost existența.

Dacă creștinii ar descoperi libertatea, spiritul nu va fi răspunzător de ea, iar aici apare termenul de ”obiecticitate”. Spre deosebire de obiectivitate și subiectivitate, care lucrează cu fapte exacte, obiecticitatea înseamnă surprinderea esenței, ține de evidența sufletului nostru.

În capitolul ”Între numere și esențe”, Țuțea afirmă că matematica rămâne un instrument de cercetare sau un limbaj, iar virtutea este un mister. Esența, ca element, este calitativă, în timp ce numerele au rol cantitativ iar natura reprezintă supranaturalul. Omul care se implică în activități tehnice sau științifice este activist și dinamic dar nu este în căutarea adevărului în timp ce credinciosul manifestă pacivism dar ajunge să cunoască adevărul la un moment dat. Omul este depășit de esențe prin relativitatea gândirii, prin opacitatea faptelor și prin iluzii iar acest lucru se împarte în ficțiuni utile și plăcute. Țuțea rezumă aceste lucruri într-un citat extraordinar: ”Dacă omul reduce realitatea la natură, comunitate şi individ, trăieşte în instabilitate şi sfârșește în moarte, toată istoria lui putând fi prinsă în doi termeni: sisifism şi neant, rațiunea lui devenind sediul speciilor. Când fericirea se contopeşte cu plăcerea, asistăm la un spectacol material, peste care se aşează logica iluzorie a omului dezdivinizat, al cărui spirit se îneacă în natura închipuită”. Fiind foarte modest, Țuțea spune că a încercat să facă doar un studiu asupra filosofiei lui Platon, însă cu toți știm că este unul dintre cele mai bune studii.