Pier Paolo Pasolini - Baietii strazii

Pier Paolo Pasolini, născut la 5 martie 1922, în Bologna, a fost un regizor de film, poet, scriitor și intelectual italian. S-a remarcat, de asemenea, și ca actor, jurnalist, romancier, dramatur și figură politică. Primul său roman, "Băieții străzii", publicat în anul 1955, a avut un mare succes în rândul publicului, însă a fost prost primit de organizația Partidului Comunist Italian și de guvern.

Cartea a fost scrisă în timpul neorealismul - atât în literatură, cât și în cinematografie - era încă la modă în Italia. În esență, romanul lui Pasolini este neorealist, dar când a fost publicat, a reușit să-i nemulțumească pe mulți critici ai convingerilor marxiste și liberare, care se presupunea că ar fi trebuit să-l laude: "nu există nimic în narațiune care să sugereze că aceste vieți irosite ar putea fi schimbate în bine - asa cum ar fi, în comunism, desigur", au subliniat ei.

În romanul "Băieții străzii", Pasolini își dedică lirismul nativ și resursele literare vaste pentru a evoca un infern urban pe cât de vast și hidos, pe atât de colorat și dinamic. Nu există un complot impresionant, dar vocea narativă a autorului se mișcă rapid, căutând situații de mare intensitate, conflict și comedie. Cu o situație financiară precară, personajele sale tinere luptă pentru supraviețuire și pentru un trai mai bun.

Romanul începe în ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, moment în care Roma se află într-o stare dezastruoasă. Poliția militară este peste tot, prezența germanilor fiind încă simțită. Apoi, în cel de-al doilea capitol, acțiunea se desfășoară în anul 1946, existând o senzație vagă al unui viitor promițător. Povestea urmărește un grup de copii ai străzi, în acel an haotic de după război - Riccetto, Agnolo, Marcello - bolnav cronic, Allvaro, Caciotta și ceilalți trebuind să trăiască de pe o zi pe alta.  Riccetto, personaj principal, este un băiat de stradă, care se transformă până la finalul romanului într-un bărbat. Acesta este cât se poate de antieroic - furând bani de la persoanele bătrâne și vulnerabile. Povestea descrie modul în care Riccetto și prietenii săi încearcă să-și facă propria lume văzută de lumea mare. Acești băieți sunt obligați să fure pentru a se descurca în lumea lor, fură scaune, iar apoi cheltuiesc banii pe mâncare pentru a putea supraviețui.

Cartea nu este doar un document istoric viu, ci și o amintire valoroasă, care ne arată că războiul și consecințele lui sunt nemiloase, și că ar trebui să avem grijă să nu condamnăm supraviețuitorii săi. Puternic cenzurată și criticată de mare parte din publicul larg, "Băieții străzii" a avut totuși o forță și o vitalitate care au dus în cele din urmă la consacrarea sa.

În romanul său, autorul nu oferă nicio informație de fundal pentru cititorii nefamiliarizați cu cadrul social al poveștii sale. Narațiunea lui se plasează la același nivel cu al personajelor sale, neprivind povestea de sus. El a văzut clasa subterană ca fiind singura care a supraviețuit corupției aduse de industrializare și modernizare, un fel de capsulă a timpului uman, oamenii aparținând acestei clase fiind singurii care sunt cu adevărat liberi. Îi respectă pentru acest lucru, văzându-i ca pe o adevărată subclasă pe care chiar și Partidul Comunist o privește cu dispreț.

Romanul "Băieții străzii" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru în două ediții, și anume: Litera (2018) și Litera (2019).