Radu Gyr - Poezii

Radu Gyr s-a născut pe 29 aprilie 1975 la Câmpulung, Argeș, tatăl său fiind actorul Coco Demetrescu. La vârsta de 14 ani deja își are debutul în lumea literară cu poemul intitulat "În munți" pe care l-a publicat în revista liceului. Decide apoi să urmeze treptele facultății de filosofie și litere din cadrul Universității București iar în 1924 va publica primul volum "Liniști de schituri". Între 1926 și 19390 va fi laureat cu numeroase premii ale Uniunii Scriitorilor și tot în această perioadă va colabora cu majoritatea revistelor de literatură cum ar fi Gândirea, Universul Literar sau Sfarmă-Piatră. În perioada ce vine Radu va fi implicat în politică așa că între 1940 și 1941 va fi comandant legionar și director general al teatrelor. Sub conducerea sa însă nu a fost totul prea roz. Actorii evrei au fost eliminați din orice spectacol de pe scenă sau televizat  și și-au construit propriul teatru, singurul de genul dintr-o Europa fascistă. Când a venit rândul regelui Carol la tron, autorul a fost arestat și reținut în lagărul de la Miercurea Ciuc alaturi de alți colegi de breaslă iar același lucru i s-au întâmplat și în timpul regimului Antonescian. După eliberare a fost trimis pe frontul de la Sărata unde a fost grav rănit dar a apucat să scrie volumul intitulat "Poeme de război". Acest volum a fost cenzurat pentru că povestea prea în detaliu misiunile sale. În 1945 a fost condamnat la 12 ani de detenție politică iar când credea că a scăpat în 1956, a fost condamnat la moarte pentru instigare la insurecție armată. Nu a renunțat însă la poezie iar datorită versurilor "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!" a reușit să obțină pedeapsa cu muncă silnică.

Volumele de poezii ce cuprind între 3 și 5 volume au fost publicate de editura Vremea în 1998 și de editura Marineasa în 1992.

Scrise în cea mai mare proporție in timpul încarcerării, versurile nu au să fie unele de dragoste, ci de suferință. Cum nu a avut nici o clipă de liniște și a ajuns să stea și cu lanțuri la picior, începuse să creadă că nu mai exista niciun Dumnezeu pentru el și că toți îl uitaseră în infern. Nu numai suferință sa era așternută pe foaie ci și a colegilor săi care au ajuns să îi devină frați. El îi asculta și le transforma vorbele în versuri greu de uitat. Acest lucru se observă de-a lungul paginilor pentru că pronumele "eu" se transformă în "noi" și nu se mai întoarce niciodată. Nu a încercat nici măcar o clipă să scrie cuvinte frumoase, totul a venit din suflet iar cuvintele uneori sunt tăioase și vulgare, dar emană o realitate greu de imaginat. După o vreme devenise eroul tuturor condamnaților pentru că era printre singurii ce au avut curajul să scrie ce se întâmplă cu adevărat, la ce sunt supuși și ce condiții mizere le dădea partidul. "Voi nu știți în crunta închisoare/cum minte speranța și visul,/când ușile grele se închid în zăvoare,/și în teama de groaznica lui încleştare/pe sine se vinde învinsul". Cam așa erau strofele sale ce acum sunt ca un trofeu dintr-o perioadă ce a bântuit multi autori. Singurul ce îl ajuta cu versurile sale era Relu Stratan, uneori nu le putea reține singur așa că i le spunea lui pentru a nu le pierde, și așa, plafonul ce era hârtia lui și colegul ce era peniță, reușea să se destăinuie întregii țări.