Raymond Bloch - Etruscii

Raymond Bloch, fiul lingvistului și lexicologului Oscar Bloch, a fost elev la École Normale Supérieure din Paris între 1934 și 1938, obținând agregatul de gramatică în 1938. Cariera sa promițătoare a fost întreruptă brusc de război: a fost mobilizat în 1939 ca ofițer, dar a ajuns prizonier în Germania, iar astfel nu a putut continua studiile la École française de Rome, unde fusese numit membru. După înfrângerea țării sale, a petrecut ani lungi în captivitate în Germania și a revenit abia după încheierea conflictului în 1945.

Între 1945 și 1947, a fost la École française de Rome, apoi a condus săpăturile arheologice la Bolsena și ulterior la Casalecchio di Reno, între 1960 și 1965, în colaborare cu Guido Mansuelli. Chiar dacă își petrecea timpul în Italia, unde avea numeroase prietenii și unde își prezenta cu pasiune cunoștințele în fața studenților, Raymond Bloch a revenit și a contribuit la cercetările desfășurate în Italia.

Între 1949 și momentul retragerii sale în 1982, a fost director de studii la École pratique des hautes études (IVe section), ținând un seminar în fiecare joi dimineață, prin care au trecut toți cei care doreau să se concentreze asupra studiului civilizației etrusce și a primelor secole ale Romei.

În anii '50, Raymond Bloch a propus ipoteza că etruscii ar putea avea o origine orientală, după ce a studiat diferite aspecte ale vieții etrusce, precum artele, cultura, religia sau gândirea. Această teorie sugerează că cultura Villanova ar fi avut contacte semnificative cu grecii stabiliți în sudul Italiei și cu comercianții fenicieni în jurul secolului al VIII-lea î.Hr., iar etruscii ar fi apărut în această zonă la sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr. Aceasta ar putea fi, de asemenea, una dintre cauzele elenizării culturii romane câteva secole mai târziu.

Raymond Bloch a fost ales membru al Académie des inscriptions et belles-lettres în 1982.

Inițial, ospățele funerare aveau loc într-un cadru idilic asemănător Cîmpiilor Elisee, loc considerat paradisiac în mitologia greacă. În această etapă timpurie, atmosfera era marcată de sunetele delicate ale flautului, iar oaspeții prezenți la ospăț priveau dansatori eleganți și femei care păreau captivate de ritmul magic al dansului. Aceasta sugerează o imagine de bucurie, liniște și armonie în aceste momente funerare, unde participanții sărbătoreau în onoarea celui decedat.

Cu toate acestea, în perioada tîrzie, în special după secolul al IV-lea î.Hr., reprezentările ospățelor funerare au evoluat. Deși ospățul rămâne tema centrală, atmosfera devine tot mai sumbră și mai sinistră. Scenele artistice încep să prezinte genii și demoni care par să fie instrumentele zeului infernului, sugerând o legătură cu lumea de dincolo. În contrast cu imaginea anterioară de armonie și bucurie, chipurile acestor ființe se transformă în înfățișări înfricoșătoare și îngrozitoare. Această schimbare în reprezentări poate fi interpretată ca o reflectare a schimbării în percepția despre viața de apoi și despre relația cu lumea de dincolo.

Această evoluție în reprezentările artistice ale ospățelor funerare etrusce dezvăluie schimbările subtile din perspectiva și credințele lor în ceea ce privește viața după moarte și relația dintre lumea celor vii și cea a strămoșilor și zeilor.