Sigmund Freud - Dincolo de principiul placerii

Sigmund Freud a fost un cunoscut neurolog austriac, fondator al psihanalizei. Acesta poate fi numit, fară îndoială, cel mai influent legiuitor intelectual al epocii sale.

Cartea "Dincolo de principiul plăcerii", publicată pentru prima oara în anul 1920, a marcat un punct de cotitură crucial în teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud. Până în acel moment, Freud susținea că toate acțiunile umane aveau la bază pulsiunile sexuale (libido sau Eros), și căutarea instinctivă a plăcerii, evitând durerea, pentru satisfacerea nevoilor biologice și psihologice. În "Dincolo de principiul plăcerii", Freud a sugerat faptul că omul este, de asemenea, guvernat de un impuls instinctual concurent, și anume: pulsiunea de moarte sau Thanatos. Ororile Primului Război Mondial l-au determinat pe Freud să susțină că în noi toți se află o forță agresivă, violentă și, de asemenea, autodistructivă. După spusele sale, viața și moartea sunt două fețe ale aceleiași monede și, prin urmare, interacțiunea lor reciprocă este chiar miezul existenței umane.

În prima parte a cărții, Freud abordează conceptul însuși al plăcerii, faptul că umanitatea posedă un impuls instinctual de a experimenta plăcerea și de a se proteja de durere. El nu contestă existența unui principiu al plăcerii, dar contestă ideea că acesta ar fi un impuls mental dominant. Dacă ar fi așa, atunci majoritatea proceselor mentale ar avea ca rezultat plăcerea sau ar fi însoțite de aceasta; dar din cauza diverselor alte instincte, se poate spune doar că există o tendință generală către experiența plăcerii, care este adesea în conflict cu alte pulsiuni. Un astfel de impuls este principiul realității, care, potrivit lui Freud, este rezultatul impulsului ego-ului către autoconservare, fapt ce forțează amânarea plăcerii sau atingerea ei într-un mod obișnuit. Freud încheie primul capitol al cărții anuntându-și intenția de a examina reacția minții la pericolul venit din exterior, pe care el îl descrie drept percepția mentală a neplăcerii.

A doua parte a cărții începe cu o analiză a traumei trăite de veteranii Primului Război Mondial. Credința tradițională a fost aceea că nevrozele traumatice erau rezultatul unor răni fizice, o credință despre care Freud credea că a luat sfârșit. În plus, acesta scoate în evidență două caracteristici importante ale nevrozelor traumatice obișnuite, care nu au legătură cu războiul, și anume: că sunt cauzate în primul rând de surpriză sau frică, și că o rană sau o altă traumă fizică provocată simultan împiedică de obicei dezvoltarea nevrozelor. Apoi, Freud analizează teoria sa despre vis și relația acesteia cu experiențele traumatice. În cartea sa, intitulată "Interpretarea viselor", Freud a postulat faptul că visele sunt împliniri-dorințe, permițând minții să rezolve conflictele interioare, în conformitate cu principiul plăcerii. Totuși, acest lucru pare să fie contrazis de experiențele celor cu nevroze traumatice, în care visele lor îi plasează frecvent înapoi în evenimentul traumatizant pe care l-au trăit. Freud consideră că pacienții cu traume tind să evite să se gândească la trauma lor în timpul orelor de veghe, în schimb, funcția visării în sine este perturbată de experiențele traumatice.

În partea a treia a cărții, Freud analizează așa numita "obligație de a repeta", care se referă la încercările pacienților nevrotici de a recrea experiența care a condus la starea lor mentală actuală. Compulsia de a repeta pare să contravină noțiunii principiului plăcerii. Adesea, aceste compulsii de repetiție se manifestă în timpul tratamentului pacientului, iar Freud le asociază conceptului de nevroze de transfer, în care fanteziile și impulsurile pacientului, reprimate anterior, sunt puse în practică în prezent.

Cartea "Dincolo de principiul plăcerii" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru două ediții, și anume: Trei (1996) și Jurnalul Literar (1992).