Henri Marie-Beile s-a născut pe 23 ianuarie 1783 în orașul francez Grenoble într-o familie burgheză. La vârsta de șapte ani mama sa pleacă în ceruri și cel mai bun prieten al său a devenit sora mai mică, Pauline, cu care a corespondat până în ultimii ani de viață. După ce a terminat școala a plecat la luptă alături de Napoleon și era văzut ca un mare dandy pentru că întotdeauna era aranjat din cale afară. Pe la 30 și ceva de ani autorul a urmat campaniile lui Napoleon în Germania, Rusia, Austria și Italia, unde s-a și stabilit în cele din urmă împreună cu sora sa. A început să scrie manuscrisul mai mult pentru a-i răspunde Doamnei de Stael care l-a atacat în nenumărate rânduri. Din cauza sănătății sale s-ah reîntors la Paris și a lăsat totul baltă timp de treizeci de ani. În 1830 revine la proiectul său pentru că adunase informații prețioase și se putea punea în pielea soldatului, martorului și actorului din viața lui. Politica lui, personalitatea și strategiile de luptă sunt prezentate în detaliu și formează un decor pe care rar ne e să îl întâlnim. Toate acestea au fost prezentate în romanul istoric "Napoleon" ce a apărut pentru prima dată în limba franceză în 1876. În limba română apare în 1939 la editura Colos, ediție ce va fi urmată de Scrisul Românesc în 1994.
În Italia fiind a scris și "Mănăstirea din Parma" ce a durat doar 52 de zile să fie scrisă și s-a convins că romantismul din literatură este liberalismul din viața politică. La Paris era un Casanova, toate femeile roiau în jurul său dar ce nu știau ele era faptul că le vedea ca pe niște simple obiecte. Singurele sentimente le-a avut pentru Contesa Dembowska și le-a scris în cartea numită "Despre dragoste". În 1808 s-a îmbolnăvit de Sifilis, iar finalul vieții a fost unul greu. Era pe cale să scrie cele mai mari lucrări așa că a decis să se trateze cu ce este mai puternic și a folosit Potasiu și argint viu ce i-au creat probleme și mai mari. În 1842 s-a prăbușit pe stradă și acesta a fost ultimul moment de respiro pentru el.
A avut numeroase pseudonime, de la Louis Alexandre Bombet și Anastasius Serpière până la Stendhal, însă doar cel din urmă a rămas pe coperțile cărților. A scris și sub propriul nume "Istoria picturii" și "Roma, Napoli, Florența" și după a decis că ar fi mai bine ca lumea să nu știe cine e în spatele paginilor. Aprecierea a dobândit-o de abia spre finalul secolului al XX-lea când manuscrisele au fost redescoperite și cititorii au decis să se reîntoarcă la origini.