Svetlana Aleksievici - Dezastrul de la Cernobil

Câștigătoare a premiului Nobel în 2015, Svetlana Aleksievich a uimit o lume întreagă cu lucrările sale istorice bine studiate. Ultimii martori sau Soldații de zinc sunt doar două titluri ce cu siguranță te vor cuceri. A fost corespondent literar pentru o revistă locală apoi jurnalist de marturii ceea ce a făcut-o să publice o carte cât mai repede posibil. Cu zeci de premii a fost onorată și a reușit să uimească milioane de cititori chiar dacă nu și în Belarus, unde ceva vreme au fost interzise.

Cartea istorică "Dezastrul de la Cernobîl" a fost publicată pentru prima dată în limba rusă în 1997.  De 10 ani a fost nevoie pentru a-i da formă pentru că autoarea a intervievat mai bine de 500 de persoane pentru a exprima o realitate cât mai detaliată. În 2019 a apărut și miniseria Cernobîl oferită de HBO ce a fost inspirată din carte și a reușit să se bucure de același succes. În limba romana cartea apare în 2015 la editura Corint și în 2019 sub numele de Rugăciune pentru Cernobîl la editura Litera.

Primul capitol se concentrează îndeosebi pe oamenii ce și-au pierdut apropiații în dezastru. Fie pe loc, fie de-a lungul săptămânilor crunte care nu mai treceau, autorea a luat mărturiile a sute de oameni ce și-au dat frâu liber lacrimilor și suferinței. Multi dintre ei au fost nevoiți să își părăsească casele fără timp de gândire sau vreun bagaj pentru a nu fi expuși radiațiilor, iar cine a rămas a avut de suferit. Totuși, încă există oameni care locuiesc acolo în ciuda recomandărilor și chiar dacă zona poate fi vizitată astăzi dacă există echipament de protecție adecvat.

Al doilea capitol se intitulează "Țara celor vii" și se concentrează asupra celor ce au reușit să supraviețuiescă. Viața lor de după nu a fost ușoară pentru că femeile au dat naștere copiilor cu malformații, alții au dezvoltat bacterii în organism și norocoși cei care au scăpat doar cu câteva arsuri fire de păr căzute. Soldații au trebuit să facă munca periculoasă, să lupte contra radiațiilor chiar dacă era ca o luptă contra morilor de vânt. Supraviețuitorii au încercat să înțeleagă situația, alții să o contextualize iar unii pur și simplu să o accepte așa cum e fiindcă nu exista nici o șansă de întoarcere oricum.

Ultimul capitol este unul destul de emoționant pentru că atinge partea filosofică și psihologică a evenimentelor. Dezastrul crease un sentiment de solidaritate ce nu avea să mai dispară niciodată, crease povești greu de crezut și o nație mult mai puternică. Atât de multe lucruri banale au avut loc după aceea la care oamenii s-au bucurat încât noi, astăzi, am râde dacă am vedea pe cineva că este entuziasmat. Cum ar fi sa vă bucurați că sunteți supraviețuitori dar la câteva zile după să muriți din cauza radiațiilor? Să vedeți orașul în care ați locuit zeci de ani că este gol sau să vă vedeți vecinii și rudele că se duc încet?