Svetlana Aleksievich a reușit să uimească o lume întreagă cu scrierile sale istorice emoționante până la lacrimi, printre care Rugăciune pentru Cernobîl sau Ultimii martori. Nu e de mirare că a câștigat zeci de premii și chiar un Nobel pentru Literatură în 2015. S-a născut în Belarus și culmea, fix în această țară cărțile ei nu au fost bine primite. A absolvit Universitatea de Stat din Belarus și a devenit corespondentă pentru o revistă literară locală, apoi jurnalistă. S-a specializat pe mărturiile supraviețuitorilor și martorilor a cele mai importante evenimente istorice și așa a luat naștere și prima sa carte Războiul nu are chip de femeie în 1985. A vândut peste 2 milioane de exemplare în primii cinci ani și văzând cât de bine a prins la public și-a propus să continue această meserie. Pe lângă scris, autoarea a devenit membră a partidului de opoziție a lumii Lukașenko, dar această mișcare nu a ajutat-o prea mult pentru că i s-a retras cartea Ultimii martori din programa școlară.
Lucrarea istorică "Soldații de zinc" a fost publicată pentru prima dată în 1992 în limba rusă. În limba română apare la editura Litera în 2016 și 2019.
Invazia sovietică a Afganistanului din 1979 nu a fost făcută publică niciodată pentru că oficial a fost o operațiune de menținere a păcii și ajutor umanitar. Neoficial însă, armata sovietică a înlăturat liderul afgan de la putere pentru a aduce o persoană ușor de controlat. Soldații știau că merg la război, și familiile lor la fel iar cei ce se întorceau acasă de obicei o făceau în sicrie de zinc. Din nou autoarea reușește să ne emoționeze până la lacrimi, de această dată luând interviul mamelor ce își primeau copiii acasă în asemenea situație.
Al doilea capitol al poveștii prezintă simțul datoriei. Putea fi militară sau față de patria lor, dar cei mai mulți dintre cei ce au plecat au făcut-o din obligație. Trebuiau să își respecte jurământul militar cu bune și cu rele, multi credeau că se vor întoarce acasă demni și bravi însă asta era doar o iluzie. Își pierdeau inocența pe zi ce trecea și sperau ca totul să ia sfârșit cât mai repede pentru a se întoarce la viața pe care au pierdut-o. Nimeni nu spunea adevărul despre ce se întâmpla pe front pentru că dacă o făcea era considerat nebun, era prea multă tristețe într-un singur loc pentru a putea reda în cuvinte.
Ultimul capitol vorbește despre sacrificiu. Autoarea a adunat mărturiile a câtorva dintre veterani pentru a le oferi cititorilor informații reale și personale. Ei spuneau că lupta le ia o parte din umanitate, că încercau să uite coșmarul prin care au trecut și cel mai crunt lucru să îi convingă pe alții că nu și-au trădat patria. Ajunși acasă încercau să se adune, să revină la normal dar era atât de greu, iar dacă nu o făceau, viața lor era și mai grea.