Svetlana Aleksievici - Ultimii martori

Câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură în 2015, Premiului Herder în 1999, Angelus Award în 2011 și multe altele, Svetlana Aleksievich a reușit să emoționeze o lume întreagă cu operele sale ce au ca temă principală războiul. A fost reporter și corespondent în Minsk și s-a specializat pe mărturiile istorice, mai ales cele ale  evenimentelor importante. În 1985 publică Războiul nu are chip de femeie și a reușit să vândă 2 milioane de exemplare în primii cinci ani. A călătorit în Kabul de bună voie pentru a asculta povestirile veteranilor de pe frontul din Afghanistan și așa a publicat Soldații de zinc. În Belarus, țara de unde provine, au fost publicate doar două dintre romanele sale și doar de edituri private, poate de aceea succesul său s-a resimțit mai bine peste hotare.

Lucrarea storică "Ultimii martori" a fost publicat pentru prima dată în limba rusă în 1985. În limba română apare la editura Litera în 2016, 2017 și 2019.

Întâi de toate trebuie să vă spun că această carte nu este una ușoară din punct de vedere emoțional. Pregătiți-vă riguros să plângeți, să simțiți ororile unei lumi apuse, să vă puneți întrebări și să vă treacă fiori. Autoarea a reușit să colecteze în acest volum poveștile copiilor ce au supraviețuit celui de Al Doilea Război Mondial, mai exact luptei dintre naziști și sovietici. În cei patru ani de cruzime, 27 de milioane de sovietici au murit, adică mai bine o Românie întreagă, doar pentru faptul că existau. Teama se instaurase în toți oamenii la fel, nu conta că stau în teritoriile ocupate, la granița, în Germania sub sclavie sau în buncăre, în sufletul lor se instaurase același sentiment ce avea să îi bântuie o viață întreagă. Copilăria lor se transformase într-o simofnie de împușcături și amenințări iar privirea lor pură devenise un râu de lacrimi. Despre foamete nici nu mai vorbim, și nici despre cum vedeau că părinții le sunt torturați în cele mai groaznice moduri. Cei care păreau vinovați de ceva riscau să fie executați pe loc, într-un public ce trebuia să privească fără să schițeze vreo emoție pentru că altfel riscau aceeași soartă. Bebelușii erau folosiți pentru transfuzii de sânge fiindcă doctorii germani credeau că oamenii vor întineri, iar după ce îi secau de puteri erau lăsați să moară sau să se îmbolnăvească până ce puteau fi aruncați în crematoriu. Cei ce și-au pierdut părinții au crescut în orfelinate unde, miraculos, grija era una de apreciat. Nu se rostea cuvântul mama, iar hrana se încerca să fie îndeajuns pentru toată lumea chiar dacă uneori ajungeau să mănânce iarbă. Aceste orori au făcut oamenii să simtă iubire și compasiune față de aproapele lor. Primeai în casă pe oricine, nu conta de unde vine sau dacă asta înseamnă că vei fi ucis, îți sacrificai propria viață pentru ca aproapele tău să trăiască. Copiii ajunseseră să împartă puțina mâncare pe care o aveau cu cei ce încercau să îi omoare cu câteva luni înainte pentru că aveau în ei o putere incredibilă de a ierta.