Teodor Mazilu - Ipocrizia disperarii

Teodor Mazilu, născut la 11 august 1930, a fost un cunoscut dramaturg român și autor de piese de teatru. A debutat editorial în anul 1956 cu un volum de schițe satirice conformiste, intitulat "Insectar de buzunar", urmat de trei volume de proză: "Galeria palavragiilor", "Bariera" și "Aceste zile și aceste nopți".

În cartea "Ipocrizia disperării", publicată pentru prima oară în anul 1972, Teodor Mazilu își prezintă filosofia personală despre ipocrizia disperării, iluzia "vieții interioare", păcatul plictiselii, iluzia superiorității, vulgaritate, vulnerabilitate, puritate, gustul estetic, arta conversației și miracolul tăcerii, timp, geneza intimă a artelor, suferința fizică, vanitatea iertării, tristețea gândirii automate, cunoașterea de sine, dragostea față de animale, căutătorii de absolut, mizantropie, greață, generații, călătorii, morală, idei, moarte, frumusețea existenței, gelozie, creație, memoriile lui Casanova, etc. Despre disperare se poate vorbi mult, fiind o temă vastă și complicată, literatura ultimului veac revendicându-și dreptul de a o aborda, făcându-și din cultul disperării un adevărat program estetic. Disperarea, un sentiment atât de glorificat, îi trezea autorului cele mai cumplite suspiciuni, dacă era ceva în ce credea în legătură cu un om, aceea era disperarea lui. Dacă nu ar mai exista plăcerea care s-o mângâie și s-o resfețe, nu mulți dintre noi și-ar permite luxul de a o mai cultiva.

Auzim foarte des o expresie aproape tehnicistă care sintetizează fenomenul "vieții interioare", și anume: "e un om frumos mobilat interior", referindu-se la un om care nu și-a irosit degeaba timpul, care a reușit să acumuleze o serie de calități intelectuale, etice și spirituale. La un moment dat, acest individ a devenit perfect conștient de bogăția lui interioară, ajungând să nu se mai sfiiască în a-și impune punctul de vedere, să ceară satisfacții pe măsura sensibilităților inmagazinate. Acest om are tot dreptul să ceară o funcție pe măsura dramatismului lui, o dragoste pe măsura sensibilității lui, de câte ori este refuzat sau amânat, simțindu-se frustrat sau nedreptățit, având grijă să se îmbogățească și cu aceste frustrări. Există prejudecata conform căreia "viața interioară" ar fi o aglomerare de calități morale, de probleme, angoase, aspirații, citate din Kant, așteptarea unei mari iubiri, crize de disperare. În acest caz, oamenii devin robii propriei lor vieți interioare, trăind într-un raport de subordonare, devenind slugi docile ale acestei vanități , slugărind din greu la "îmbogățirea" lor sufletească. Sub presiunea vieții exterioare, cea interioară devine din ce în ce mai mofturoasă și mai ambițioasă, bietul om abia mai putând ține pasul.

Există oameni care le lasă celor din jur impresia că nu mai așteaptă nimic de la viață, par niște "oameni sfârșiți", aceștia având convingerea că au epuizat întreg miracolul existenței, dintr-un punct al vieții lor trăind în virtutea inerției. Este de remarcat faptul că aceste stări de "greață", "dezgust" apar tocmai la capătul unor aglomerări senzoriale, fiind prezente la oameni care cred că viața ar fi o cetate care trebuie asaltată, silită să se predea. Plictiseala apare tocmai atunci când individul simte că nu mai are cu ce să-și hrănească pustiul interior, neexistând, de fapt, nicio posibilitate de a umple în întregime "vidul interior", acesta fiind întotdeauna mai mare decât posibilitățile noastre de a îl ascunde, aici se aflându-se de fapt nenorocirea.

Cartea "Ipocrizia disperării" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru în două ediții, și anume: Albatros (2002) și Cartea Românească (1972).