Tudor Arghezi - Cimitirul Buna Vestire

Tudor Arghezi (1880-1967) - pe numele real Ion Nae Theodorescu - a fost un cunoscut scriitor român, plin de originalitate. A scris proză, teatru, poezie, pamflete, literatură pentru copii, etc. El a fost mai degrabă cunoscut pentru poeziile sale, decât pentru proză, iar romanul ,,Cimitirul Buna-Vestire” a fost considerat cel mai bun roman al autorului. Arghezi a fost unul dintre cei mai contestați autori români. A avut o viață tumultuoasă, plină atât de premii și distincții, cât și de perioade dificile. Tudor Arghezi susține că pseudonimul Arghezi provine de la vechiul nume al Argeșului – Argesis. Există, însă, mai multe teorii: că numele ar proveni de prin unirea numelor celebrilor eretici Arie și Geza, ori că numele provine de la cel al bonei – Ergezi Rozalia – care se vehiculează că ar fi fost adevărata mamă a autorului. De menționat este faptul că în anul 1948 apare un articoul al lui Sorin Toma în ziarul ,,Scânteia” în patru episoade consecutive, intitulat ,,Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, în care, printre altele, Tudor Arhezi este acuzat de un vocabular nepotrivit și urât și este amenințat chiar cu moartea. După această întâmplare, scriitorului i s-ar fi interzis să mai publice, astfel că s-a izolat o vreme la căsuța lui de la Mărâițor, unde ar fi vândut cireșe. S-a reîntors la viața publică în perioada 1952-1967 și a fost distins cu premii și titluri, iar în anul 1955 a fost ales membru al Academiei Române.

Cimitirul Buna-Vestire este un roman-parabola, apărut în anul 1934, la editura ,,Universala”. Astăzi se regăsește în edituri precum ,,Universala” (1930) și ,,Minerva” (1983). Povestea este relatată de către Gulică Unanian, doctorand în litere, care scriind texte pentru alți oameni, își câștigă propria existență. Protagonistului i s-a promis de către nașul său un post de profesor la Universitate, astfel că romanul se deschide cu susținerea tezei sale de doctorat și continuând cu descrierea ceremoniei exacerbate și megalomaniace care însoțea acest eveniment. Deși ia doctoratul, pierde sprijinul rectorului pentu catedra universitară, care venea însoțit de o nepoată cultă dar urâtă și cocoșată. Guică este condamnat ratării fără vreo cale de ieșire. Muncește pentru ceilalți sperând nu la bani, ci ca munca lui să fie recunoscută. Răsplata? Este tratat în continuare ca un servitor. Acceptă să devină intendentul morților și se mută în casa din cimitir. Discrepanța dintre așteptări și condiţia reală a lui Gulică este anulată prin ignorarea desăvârșită a nereușitei. Pentru el nu conta altceva decât ca instituțiile publice să funcționeze și nu faptul că trăia în cimitir, alături de morți. Intervine metafora de viu printre morți, atunci când soția protagonistului va da viață unui copil chiar în cimitir. După un lung șir de întâmplări, morții încep să învie, nefiind asta considerată ca o minune, ci ca o fraudă. Printre cei morți și arestați pentru port de nume ilicit, se  numără nume precum Mihail Kogălniceanu C. A. Rosetti, Veniamin Kostaki, etc. Procurorul care îi judecă pe morții vii, realizează că este nevoit să judece toată istoria țării și să-i codamne pe toți la închisoare. Procurorul fuge din Curtea de Judecată și se pierde în mulțime. Metaforă, pamflet sau fabulă?