În 1980 Umberto Eco încerca să își clădească o carieră în lumea fascinantă a literaturii. Cu studii superioare, plimbat prin marile capitale ale Europei, visător și pasionat de cultură muzică, dar mai ales filosofie, viitorul său părea promițător. Semiotica și hermeneutica vor fi principalele teme studiate în cadrul Universității din Torino, iar mai apoi aprofundate la Köln și Madrid. Pasiunea pentru cuvinte și expresii vine mai târziu, mult prea târziu ar spune autorul.
Lungile nopți petrecute pe băncile bibliotecilor vor da roade ani mai târziu, iar notițele strânse în caiete ponosite vor servi pentru formarea în domeniul cultural. Între timp, Umberto își găsește de lucru la redacția unei mici publicații din Bologna și descoperă că îl atrage gramatica, semantica, dar și literatura. Începe să scrie, mai întâi în jurnal, după care pentru diverse gazete locale. Își iubește meseria, dar nu asta își dorește. Spirit nestatornic, pornește într-o incursiune spre aflarea rădăcinilor limbii italiene și studiază individual gramatica și fonetica.
Trecut de primii ani ai tinereții își formează un grup de lectură unde dezbate fel și fel de teme. De la istorie la politică, autorul reușește să surprindă publicul prin cunoștințele dobândite de-a lungul timpului. Astfel, se hotărăște să pună bazele unui tratat de hermeneutica în care să își expună părerile formate în urma studiilor temeinice.
Pleacă la Viena în toamna lui 1987, iar conflictele politice cu care se confrunta Imperiul austriac îi vor servi drept sursă de inspirație. Astfel, reunește într-un manuscris o serie de norme și reguli privind limitele interpretării textelor, evenimentelor sau autorilor. Prin urmare, avem de a face cu un tratat revoluționar care vorbește despre maniera cititorului de a interpreta un text și a se raporta la înțelesul acestuia.
În accepțiunea lui Umberto Eco, un text literar, dramatic, politic ori de altă natură, este interpretat, pe bună dreptate, diferit de fiecare cititor. Puțini sunt însă cei care vor trata însă textul în cauză cu obiectivitate, iar scriitorul pune mare accent pe o astfel de abordare.
Scriitorul acceptă ideea conform căreia un text poate fi interpretat în numeroase feluri, însă respinge ideea conform căreia acesta nu poate fi catalogat drept „bun" sau „rău”. Aici intervine subiectivismul și modalitatea în care fiecare dintre noi tratează un text la prima citire.
Eco face câteva paranteze interesante și chiar oferă exemple concrete. Ba mai mult, studiază textele marilor scriitori ai Antichității și ai Renașterii, făcând o interesantă paralelă între trecut și prezent. Vom urmări astfel un soi de dezbatere scrisă, un elogiu adus literaturii în toate formele sale și o critică adusă subiectivismului. Curios este faptul că însuși autorul se dovedește incapabil de imparțialitate în abordarea sa.
„Limitele interpretării” va apărea pentru întâia oară în 1987 și se regăsește în rafturile anticariatului nostru în numeroase ediții, dintre care amintim: Pontica (1996).