„Minunea Sfântului Baudolino” apare pentru întâia oară în 1992 și este unul dintre cele mai apreciate manuscrise semnate de italianul Umberto Eco. La doar un click distanță, pe site-ul anticariatului nostru, sunt disponibile mai multe ediții ale romanului, dintre care amintim: Pontica (2001), Humanitas (2000). Cartea va fi reeditată și vândută într-un număr record de copii.
Școlit la Bologna, erudit și plimbat prin întreaga Europă, ocupând funcții importante în învățământul italian, scriitorul conturează într-un stil aparte imaginea societății în care i-a fost dat să trăiască.
Crescut după dogmele și credințele romano-catolice, scriitorul își descoperă pasiunea pentru cultura medievală și literatură încă din anii adolescenței. Deși își iubește patria, Eco rămâne realist și îi critică cu asprime punctele slabe, dar și capetele care o guvernează. Nefiind aservit politic reușește cumva să se mențină departe de tumultul clasei conducătoare a Italiei. Mai târziu, când numele său devine suficient de cunoscut, va lua în derâdere deciziile neinspirate ale guvernanților, ba chiar va bagateliza personalități și evenimente.
Dând dovadă de o forță psihologică deosebită și o inteligență nativă formidabilă, Umberto Eco avea să construiască povești greu de descifrat la o primă răsfoire. Treptat, stilul său literar se încheagă și se îmbunătățește, iar romanele devin din ce în ce mai acide. Stârnind controverse cu gândirea sa reformistă și fiind adesea neînțeles, scriitorul își concentrează atenția asupra personajelor sale, inspirate din realitatea vremurilor.
În „Minunea Sfântului Baudolino” italianul își urmează traiectoria cu care ne-a obișnuit. El descrie într-o serie de povestiri satirice fel și fel de comportamente, personalități și evenimente. Fără teama cenzurii, Umberto Eco dă viață unor eroi diferiți, dar atât de asemănători. Acțiunea romanului este una statică, nu am greși dacă am numi-o inexistentă. Cartea lui Eco nu se centrează pe o intrigă deosebită, ci mai degrabă pe o descriere în forță a tuturor sectoarelor societății italiene.
Scriitorul evita să pună accent pe portretul unor personalități, ba mai mult încearcă să le minimizeze importanța. Așadar, Umberto critică societatea, politica, religia și, mai apoi, oamenii. Titlul cărții face referire la bariera dintre guvernanți și guvernați, dintre adevărat și fals, dintre mirajul politicii și duritatea vieții din spatele clădirilor înalte. Ar fi greșit însă să ne gândim că Umberto Eco este vreun apărător al celor sărmani, nevoiași sau neîndreptățiți.
În realitate, scriitorul este doar cel care expune lumea sa dintr-o perspectiva pur subiectivă, ba chiar ridiculizează evenimente tragice. În accepțiunea lui Eco, tragismul istoriei nu se trage din ghinion, ci din incapabilitatea conducătorilor de a-și organiza atât oamenii cât și resursele. Deși, spuneam în introducere, Umberto Eco a încercat întreaga carieră să se țină departe de politică, convingerile și mărturiile sale îl contrazic.