Umberto Eco este cunoscut pretutindeni pentru romane precum „Numele trandafirului” sau „Cimitirul din Praga”, dar și pentru tratate filosofice, articole sau manuale destinate studenților săi de la Universitatea din Bologna. Italianul dă dovadă de o inteligență nativă formidabilă și o capacitate deosebită de a aduce în fața publicului o latură uitată a literaturii.
Scriitorul face trimiteri interesante la fel și fel de nimicuri din viața cotidiană. Astfel vir lua naștere cel mai mari opere ale sale. Înainte de a fi un nume important în categoria romanelor, Umberto Eco a scris numeroase alte opere. Așadar, italianul pornește de la simple articole pentru gazetele vremurilor și ajunge să pună bazele unui impresionant studiu despre semiotică. Mai târziu, redactează un ghid pentru redactarea lucrărilor de licență și alte câteva texte cy caracter filozofic.
La Eco simțul umorului este foarte dezvoltat, iar acest lucru ni-l va dovedi în nenumărate rânduri. Astfel, lucrările sale pornesc de la cele mai nesemnificative detalii și ajung adevărate capodopere. Italianul își găsește inspirația în viața simplă, în oamenii pe care îi întâlnește și în situațiile cu care se confruntă. O gazetă, o fereastră, o cafenea pustie sau vreun cuplu de îndrăgostiți, toate acestea apar ca surse de inspirație pentru autorul nostru. De aici își pornește incursiunea deosebită în literatura universală.
„Pliculețul Minervei” este una dintre operele de tinerețe ale lui Umberto Eco, nefiind cunoscută decât de cei mai aprigi admiratori ai săi. Cartea este o lucrare satirică, iar sarcasmul lui Eco este de-a dreptul savuros. Curios este faptul că titlul operei este preluat dintr-o pură întâmplare și face referire la cutiile de chibrituri, extrem de cunoscute la vremea aceea. Autorul avea obiceiul să ascundă prin buzunarele hainelor câte o astfel de cutie, iar ambalajul acesteia devenea util pe parcurs. Căci, lui Eco i se năzăreau fel și fel de idei, ori câte o urmă de inspirație și trebuia să își noteze gândurile pe o bucată de hârtie. Când nu o avea la îndemână, se folosea de hârtia aceea dură și ponosită, provenită de la cutiile de chibrituri.
Eco reușește cumva să își noteze astfel toate emoțiile, gândurile și ideile. Mai târziu, le va transpune în toate poveștile pe care le va dărui publicului. Opera în sine nu are o cursivitate aparte, nu urmărește un singur fir narativ și nu are personaje. Este, mai degrabă, o înșiruire de metafore și sintagme pline de subînțeles, o dovada supremă de sarcasm.
Opera nu este la fel de apreciată ca altele semnate de italian, însă va stârni numeroase controverse de-a lungul anilor. Publicată inițial în 1990, cartea se regăsește în rafturile anticariatului nostru în numeroase ediții, dintre care amintim: Humanitas (2004), Humanitas (2011).