Vasile Parvan - Dacia

Dacia, una din cele mai cunoscute lucrări ale lui Vasile Pârvan, a apărut mai întâi în limba engleză, la Cambridge, în 1928, și a fost tradusă în limba română câțiva ani mai târziu, în 1937, la inițiativa Asociației academice ”Vasile Pârvan” a Foștilor Membri ai Școalei Române din Roma. Studiul arheologic al lui Pârvan în spațiul carpato-dunărean este primul de acest fel realizat de un român, iar edițiile ce au urmat, după cea din 1937, în 1957, 1958 și 1967 s-au vândut în primele zile de la apariție.

Istoricul român a redactat lucrarea în limba franceză și a fost tradusă apoi în engleză. Lucrarea cuprinde, de fapt, prelegerile pe care Vasile Pârvan le-a ținut la Cambridge în 1926, ca invitat al grupării științifice ”Special Board for Classics”, în cadrul St's John College. Pârvan însă nu s-a putut bucura de succesul lucrărilor sale, întrucât a decedat la un an de la prelegerile sale de la Cambridge, în 1927, la doar 45 de ani. În favoarea descoperirilor arheologice, el a ignorat o problemă aproape banală de sănătate: apendicita. Studiile sale, atât din Getica, cât și din Dacia, însă, se bucură chiar și azi de apreciere științifică și rămân indispesabile studierii istoriei spațiului carpato-dunărean.

Cele cinci prelegeri ale istoricului, reprezentând cele cinci capitole ale cărții, reprezintă în fapt etapele succesive ale evoluției culturii carpato-danubiene în antichitate. Pârvan a urmărit fenomenul de orientare al spațiului carpato-dunărean spre Apus, în special în perioada trecerii de la epoca bronzului la epoca fierului, prin studierea elementelor italice villanoviene. Astfel, istoricul arăta că romanitatea noastră nu se datora doar cuceririi, ci că începuse cu mult timp înainte, idee pe care Pârvan o expune și în Getica. Din acest punct de vedere, poate cel mai important capitol al lucrării este ultimul, unde istoricul analizează spațiul carpato-danubian în relație cu romanitatea, demostrând problematica mai veche a latinității poporului român, care a preocupat istoricii din spațiul românesc cu câteva secole înainte. Din nou, el subliniază că o lume nu se poate romaniza în 15-30 de ani și că penetrația romană, de natură ”pur civilizatoare”, trebuie să fi început în țările dunărene încă din anul 200 î.Ch. Desigur, studiile arheologice făcute în anii ce au urmat fie au confirmat teoriile lui Pârvan, fie le-au făcut să fie reevaluate. Unii arheologi susțin că influența celtică din epoca fierului la Pârvan este prea accentuată, iar că, pe de altă parte, influența grecească nu este suficient subliniată, în ciuda dovezilor.

Student al unor profesori precum Dimitrie Onciul sau Nicolae Iorga, Vasile Pârvan a jucat un rol cheie în dezvoltarea școlii românești de arheologie. În 1914 el întemeia, alături de alți istorici, Intitutul de Studii Sud-est europene. În 1921 a organizat Școala română de la Roma, unde a și rămas director până la moartea sa prematură. Prin această instituție el urmarea dezvoltarea și progresul altor arheologi și istorici. În cadrul acestei Școlii a reușit publicarea unor reviste de specialitate, precum ”Dacia” sau ”Diplomatarium Italicum”. Faptul că operele sale au circulat în limbile de circulație ale vremii (franceză, engleză) demostrează importanța pe care Pârvan o acorda recunoașterii la nivel internațional a problematicii arheologiei din spațiul carpato-dunărean. Dacia, deși o lucrare de dimensiuni mici comparativ cu Getica, este plină de însemnătate și bine documentată, aducând România în rândul celorlalte țări în ceea ce privește studiile de arheologie.