Publicat pentru prima dată în 1966, romanul lui Voiculescu este sfâșietor, dramatic și plin de sensibilitate. În rafturile anticariatului nostru sunt disponibile mai multe ediții ale romanului, dintre care amintim: Dacia (1970/1986), Cartea Românească (1982), Art (2011).
Povestea lui Zahei debutează brusc, prezentând copilăria unui copil oropsit, orfan, apoi abandonat. Mama lui Zahei moare de timpuriu, iar băiatul este crescut din mila vecinilor. Vreme îndelungată își face veacul prin sat, pe drumurile prăfuite ale locului natal, printre cunoscuți și străini, suferind de frig și foame.
Ca și cum situația deja existentă nu ar fi de ajuns, Zahei își pierde vederea într-un mod misterios și inexplicabil. De aici înainte, romanul se complică, iar notele tragice se accentuează. Călătoria orbului într-o lume ostilă este prezentată magistral de Voiculescu, iar cititorul este surprins de profunzimea textului.
Zahei orbul este un personaj de-a dreptul fascinant, deosebit și misterios. El cunoaște dezamăgiri fără margini, chinuri fizice și sufletești, dar nu își pierde niciodată speranța. Societatea în care trăiește eroul este dominată de răutate, populată de oameni fără valori morale și etică. Treptat, îl însoțim pe Zahei în ceața timpului, îi suntem alături în călătoria sa fără cale de întoarcere, îi cunoaștem iubirile și suferințele.
Zahei se îndrăgostește de o femeie, dar legătura lor nu durează prea mult. Când aceasta este ucisă de amantul gelos, iar Zahei este acuzat pe nedrept de crimă, firul acțiunii se schimbă.
Eroul nostru ajunge la carceră, iar condițiile austere în care este sortit să trăiască îl vor schimba radical pe bărbat.
Voiculescu vorbește despre iubire, credință și iertare. Personajele sale sunt demne și realiste, însă lumea conturată de autor pare de a dreptul apocaliptică. Autorul ilustrează o lume desfrânată, într-o permanentă schimbare și niște personaje care par a bântui prin întuneric. Deși singurul orb este Zahei, ceilalți participanți la acțiune par cumva departe de realitate, pierduți undeva într-un univers paralel și uitați de cei din jur.
Voiculescu vorbește deschis despre păcate, aducând sodomia în prim plan și plasând iubirea dintre un bărbat și o femeie în plan secund. Deși întreaga acțiune explodează la un moment dat, iar firul narativ pare împărțit în mai multe direcții, idea principală rămâne aceeași. Nu ne este explicat cu exactitate motivul orbirii lui Zahei și nu suntem convinși dacă nu cumva este o metaforă inventată de autor. Lumea distorsionată a lui Voiculescu pare, la o primă analiză, de neînțeles. Mai târziu, accentele distopice se înmulțesc, iar eroul nostru este ridicat la rang de sfânt.
Zahei își acceptă condiția și se resemnează cu viața care i-a fost hărăzită, iar cititorul este fascinat de povestea orbului. Pe alocuri opera se aseamănă cu o altă scriere remarcabilă, „Eseu despre orbire”, semnată de Jose Saramago.