Romanul Notre-Dame de Paris, romantic și gotic în același timp, a fost publicat în primă ediție la data de 16 martie 1831. Se spune că această catedrală celebră și-a jucat existența pe cartea lui Victor Hugo. Acesta începuse să lucreze la carte cu aproximativ trei ani înainte pentru a atenționa asupra stadiului de degradare în care ajunsese clădirea cea mai reprezentativă a Parisului. Odată cu succesul cărții, clădirea a fost restaurată, a reintrat în circuitul turistic și cel mai important, în inimile parizienilor.
În catedrală, în timpul Revoluției franceze, s-a confecționat salpetru (utilizat la producerea îngrăsămintelor agricole și a prafului de pușcă). Cladirea era atât de deteriorată în secolul al XIX-lea, încât constructorii au plănuit să fie dărâmată, iar ulterior cărămizile rezultate să fie utilizate la construcția podurilor. În acele vremuri arta gotică era vâzută urâtă și agresivă. În acest context Victor Hugo a făcut o paralelă între loc și personajul principal care devine evidentă: Quasimodo, un personaj de coșmar dar cu un suflet de aur și construcția gotică care ascundea multiple comori atât arhitecturale cât și de ordin spiritual.
În romanul Notre-Dame de Paris, se povestesc peripețiile unei tinere prostituate pe nume Esmeralda. Aceasta practică cea mai veche meserie din lume în fața catedralei Notre-Dame, cea mai înaltă cladire de atunci, din Parisul medieval. Arhidiaconul încalcă jurămintele sfinte și încearcă să o seducă cu orice preț. Fata este salvată de Quasimodo, clopotarul diform al catedralei, cu poliția pe urmele sale și într-un final condamnată la moarte.
Notre-Dame de Paris reprezintă prima operă de ficțiune în care se descrie un întreg caleidoscop al societății și vieții în general, transformând regii și cerșetorii deopotrivă în personaje. Această modalitate va fi preluată și dezvoltată mai târziu și de alți scriitori ca Charles Dickens, Honoré de Balzac sau Gustave Flaubert.