Vladimir Lossky - Vederea lui Dumnezeu

Vladimir Lossky, născut la 8 iunie 1903, la Göttingen, acolo unde tatăl său, profesorul de filosofie Nikolai Onufreievici Lossky se afla cu familia la studii postuniversitare, viitorul teolog trăgându-se dintr-o veche familie nobiliară de descendență occidentală. Copilaria și adolescența și le-a petrecut la Sankt Petersburg, fiind marcate de o profundă sensibilitate - mai ales în fața misterului morții - și de prezența "socratică" a tatălui. În noiembrie 1922, guvernul sovietic expulzează familia lui Nikolai Lossy, împreună cu familiile altor peste 40 de intelectuali celebrii ai Rusiei prerevoluționiste, care scapă astfel de la o exterminare sigură în "gulagurile" sovietice.

În cartea "Vederea lui Dumnezeu", Lossy își propune să analizeze problema vederii lui Dumnezeu, așa cum este ea pusă în teologia bizantină, prin termenul "vedere" întelegându-se "cunoaștere", cunoașterea lucrurilor dumnezeiești fiind însăși definiția întregii teologii. Niciun teolog nu a putut nega că în starea de fericire finală sfinții vor avea vederea lui Dumnezeu, acesta fiind un adevăr atestat formal în Sfintele Scripturi: "Îl vom vedea așa cum este". Însă, acest adevăr a lăsat loc mai multor interpretări teologice diferite, cu atât mai mult cu cât aceleași Scripturi, aceeași epistolă a Sf. Ioan, afirmă că "pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată", Sfântul Apostol Pavel precizând că nu poate fi văzut de nimeni. S-a pus mereu problema dacă această vedere a lui Dumnezeu este rezervată exclusiv vieții veșnice sau dacă ea poate începe din timpul vieții pe Pământ. Încă din secolul al XIV-lea s-a pus problema vederii fericite, atât în Răsărit, cât și în Occident. În Bizant acest lucru s-a întamplat cu ocazia disputelor asupra distincției reale între ființa și energiile divine. Sinoadele de la Constantinopol din 1341, 1351 și 1358 afirmau că Dumnezeu rămâne inaccesibil în ceea ce privește ființa Sa, care nu poate fi obiectul unei cunoașteri sau a unei vederi, nici chiar pentru fericiții adormiți și îngeri. La Avignon, problema vederii fericitoare se punea cu totul diferit, fiind vorba de a ști dacă sfinții lui Dumnezeu puteau să se bucure de vederea esenței divine după moarte și înaintea judecății ultime sau dacă această fericire e rezervată stării finale de fericire de după înviere.

Teologii bizantini, și mai ales cei ai secolului al XIV-lea, în învățătura lor despre vederea lui Dumnezeu se bazează pe două serii de texte scripturistice care par să se contrazică. Alături de pasajele Sfintei Scripturi în care putem găsi o negație formală a oricărei vederi a lui Dumnezeu Cel invizibil, inaccesibil pentru ființele create, există altele care recomandă căutarea feței lui Dumnezeu, care promit vederea Lui așa cum este, care par a exprima prin această vedere fericirea supremă a omului. Printre textele care se exprimă în sens negativ cu privire la vederea lui Dumnezeu trebuie citat înainte de toate pasajul "Ieșire" 33,20-23, în care Dumnezeu îi zice lui Moise: "Nu vei putea vedea fața Mea, ca nu poate vedea omul fața Mea și să fie viu". Textele Noului Testament sunt și mai categorice în sensul negativ, Sfântul Apostol Pavel zicând faptul că "Dumnezeu Singur are nemurirea și locuiește într-o lumină neapropiată; nimeni dintre oameni nu L-a văzut, nici nu poate să-L vadă". În perspectiva ortodoxa a Sfinților Părinți greci și a Părinților duhovnicești bizantini, "vederea lui Dumnezeu" este experimentată și teologhisită drept comuniunea noastră cu Hristos, ea reprezentând sensul și scopul întregii vieți a Bisericii.

Cartea "Vederea lui Dumnezeu" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru în două exemplare, și anume: Deisis (1995) și Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (1995).